Si... unde vrei sa mergi la facultate?

Scris de 

Auzi întrebarea, dar de multe ori preferi să te întorci spre ceea ce făceai, chiar dacă nu desenai, citeai, scriai, făceai integrame, îţi instagramai prânzul, dădeai scroll pe hugelol/9gag/tumblr/facebook, scriai un mesaj siropos celei mai bune prietene despre ocheada din pauză...Dar, nu o poţi amâna la nesfârşit. Trebuie să îţi ridici năsucul din treburile tale, şi să-ţi priveşti interlocutorul în ochi, să-ţi dezveleşti dinţii, şi pe un ton ferm să răspunzi.

„Habar nu am.”

Nu ăsta era răspunsul de care aveam nevoie, dar...ca viitor sau proaspăt absolvent de liceu te loveşti de el din ce în ce mai des. Iar răspunsul celui care te-a întrebat...nu, nu e priceless ca la MasterCard, din contră; de multe ori e plin de milă, iar alteori de dispreţ. Depinde cine te-a întrebat. Şi atunci, ca într-o carte clişeic scrisă, sună clopoţelul de intrare în clasă sau telefonul, dar în general se aplică prima tură. Se repetă rutina cu profesorii, care intră salută, etc, etc, se aşează la catedră or ba, îşi împreunează mâinile la nivelul pieptului sau a pântecului şi spune:

 

„Acesta fiind ultimul vostru an, unde aţi vrea să mergeţi mai departe?”

 

Iar atunci, tu, te uiţi către tavanul pătat din clasă, privind la Divinitatea Facultăţilor, care aparent te-a lăsat baltă în acea zi. Destul de crud, nu-i aşa?

 

„Psihologie, matematică, fizică atomică, vreau să devin funcţionar la FISC ca să stresez oamenii, voi fi pictor, Design, CRP, Chimie, Politehnică, Drept, mă fac bucătar, vreau să fiu patiser, îmi iau un an liber...”

 

Iar apoi îţi auzi numele: „X-ulescu sau X-uleasca, unde voieşti să mergi la facultate?”

 

Arunci priviri către colegii tăi, care îţi răspund doar cu ochi mari şi inexpresivi. „Nu ştiu.”

 

Un „ooooh” surd, iar profesorul trece mai departe.

 

Destul de aiurea, nu-i aşa?

 

Apoi, când clopoţelul sună pentru ultima dată în acea zi fatidică...hai să zicem vineri, ca să mai anulăm din tragism, tu îţi aduni toate cărţile şi caietele, care s-au micşorat vizibil în ultimii ani, şi îţi târăşti paşii nu ca orice copilaş vesel, ci ca unul împovorat de griji. Simţi cum bacul atârnă deasupra ta precum sabia lui Damocles, şi ştii că nu ai nicio scăpare, decât să îţi alegi ce vrei să devii.

 

Eu, spre exemplu, nu am ştiut ce să fac. Iniţial optasem pentru...nimic. Apoi, într-o zi din săptămână, în timp ce mă uitam la televizor şi flăcăream cu părinţii mei, avusesem o revelaţie, precum a lui Arhimede.

 

Nu, nu am ieşit dintr-un butoi, descoperind cine ştie ce formulă aeternus, ci am realizat că vreau psihologie. „Evrika”, am reacţionat eu, mult mai tăcut ca şi stimabilul. Părinţii mei au fost de acord, susţinând: „Da, ok, bine, de ce nu, e o meserie căutată, nu neapărat aici, ci în străinătate.” Bineînţeles că ulterior mi-am schimbat opţiunile, dar am fost destul de mulţumită în acel moment...şi zilele care urmaseră.

 

Trebuie să te gândeşti să faci ceva ce-ţi place, şi dacă se poate să îţi aducă şi o siguranţă financiară în viitor. Trebuie să te gândeşti pe termen lung. Ştiu, e greu, al naibii de greu, mai ales când creşti într-un liceu de provincie, unde cea mai interesantă ştire care vuieşte în clasă e episodul de ieri de la „Mireasă pentru fiul meu” (fără nici o ofensă la adresa cititorilor, nu m-am putut gândi la altceva). Dar, oricum, în ziua de azi, contrar opiniei populare, e mai uşor să faci ce-ţi place pe bani mulţi. Poţi să fii şi artist, căci sunt şanse mari să fii la fel de tare ca şi cei din Miami Ink sau colecţionar de monede şi să ajungi ca şi Rick Harrison din Pawn Shop. Dar, după ce te-ai gândit, ajungem la *muzică dramatică* discuţia cu părinţii.

 

E adevărat că de multe ori, părinţii sunt împotrivă. Dacă tu vii, şi le spui: „vreau să fiu ...erm, şofer de curse”, ei se vor privi şocaţi, şi vor refuza din start, pe principiul: „vreau să fii doctor. Dacă eu n-am fost doctor, tu vei fi doctor.” Ce poţi să faci atunci? Cel mai bine e să stai cu ei şi să încerci să îţi susţii ideea. Dacă observi că singurul efect al cuvintelor lor e să anuleze liniştea mormântală, ar trebui să o iei pe altă cale, mai calmă, explicându-le motivele şi eventual să vii cu un teanc de hârtii despre universitatea pe care vrei să o urmezi şi să le ţii o pledoarie de câteva minute lungi, timp în care, cu gesturi largi, le explici structura cursurilor, admiterea, ce poţi face pe lângă cursuri şi procentul de angajare în domeniu după facultate. Măreşte-l puţin, aşa de faţadă. Adică, dacă acolo scrie că e 78%, tu spune 80%. Nu e o minciună, e pentru o cauză nobilă.

 

Reacţiile? Uneori s-ar putea să-i convingi. Sau şi mai rău, să te întrebe de cât costă. Nu te fâstâci, nu te albi, nu leşina. Cel mai important, să nu leşini. Încearcă să respiri, şi să arunci cifra, dacă e una bombă. Sau heeeei, poţi să faci şi tu ca în reclama aceea la Aspacardin: „v-aţi luat azi pastila de inimă?” Asta dacă au simţul umorului. Dacă nu, aruncă bomba şi fugi. Dacă nu vin după tine sunt încă în stare de şoc. Dacă urlă „CÂÂÂÂÂT?!” ar trebui să fugi înapoi şi să le spui în ce constă admiterea şi şansele tale de a intra la buget. Poate-i convingi.

 

Dacă nici aşa nu reuşeşti, spune-le că ai vorbit cu cineva care studiază la facultatea aceea. Dar, ar fi foarte bine dacă chiar ai vorbi cu cineva, care să-ţi spună cum e de fapt. Dar cineva care are note decente şi iubeşte ce face. Nu cu prietenii ăia, pe care i-am menţionat în articolul anterior. În fine, ai prins ideea. Aşa, vor fi poate mai „convingibili”. Dacă nici aşa nu merge...

 

Poţi să-i ameninţi. Serios, poţi să-ţi încovoieşti umerii, să îţi împingi buza în faţă (fă-o să şi tremure puţin), să te încrunţi foarte, foarte, foarte puternic, şi nu uita, braţele în sân. Apoi, după ce ai recurs la această metodă, spune-le: „dacă voi vreţi să fac altceva, nu vreau. Vreau să fac ceva ce-mi place, nu să mă trezesc la 40 de ani nefericit/ă, cu o slujbă de *insert cuvânt urât*, doar pentru că aţi vrut voi să vă fac pe plac. Cunosc o persoană *bagă repede un nume, gen: fiul/fiica lui nenea Micrbvhfvb*, care a fost obligat de părinţi, şi ştii ce face acum?” O pauză scurtă, te apleci mai tare în  faţă şi zici: „ceva foarte naşpa.” Nu în structura asta. Inventezi repede o meserie indecentă, cum ar fi...pupător de pantofi sau ştiu si eu.  Dacă ei sunt tot de neclintit, am o veste proastă. Deşi, studiile arată că uneori o să fie de acord, în sensul că vor susţine că îţi dau o şansă, şi dacă „you blew it up”, „te pup pa pa pa pa faculta ta ta ta”.

 

Ai vreun profesor sau o persoană adultă, de care eşti apropiată şi pe care o cunosc părinţii tăi? Dar să nu fie nenea Poetul din oraşul meu natal, care stă cu paharul de ţuică toată ziua şi spune: „domnul nostru primar *hic* N. M…”, ci o persoană a cărei opinie e importantă, precum o mătuşă sau o verişoară mai în vârstă. Dacă da, atunci ai o şanse mari. Uite cum poţi face: te duci la persoana aceea, dacă ţi-e rudă e mai uşor să mergi aşa brusc, dacă nu, suni şi întrebi dacă e voie, pentru că ai o nelămurire asupra interpretării Eminesciene asupra piramidelor din Floare Albastră. Apari frumos la uşă, îmbrăcat decent şi poate cu o cutie de ciocolată, şi dacă e persoană de treabă, îi spui dintr-un foc că ai nevoie de ajutor, pentru că tu vrei neapărat să fii şofer de Formula 1, mai tare ca Schumi şi Allonzo, dar părinţii tăi nu vor. Arunci şi o pereche de ochi de căţeluş ca să fie mai realist. Dacă e persoană faină (trebuie să fie, că altfel nu ai fi mers din start), s-ar putea să te vezi în toamnă la facultatea pe care ai visat-o.

 

Mai există o ultimă speranţă: spune-le că o să te menţii la buget, spre exemplu. Şi că o să încerci pe cât posibil să te şi angajezi şi să te ţii şi de şcoală. Roagă-i să-ţi dea o şansă. Una singură, ca să le poţi demonstra că eşti capabil să fii ce vrei să fii, şi că nu o să-i dezamăgeşti. Căci iubeşti meseria aia, şi că o să fii cel mai bun dintre toţi, cum nu a fost nimeni (Pokemon, să îi prind pe toooţi. Ehm). Să nu uiţi de ochii de căţeluş.

 

În general, poate nici nu e nevoie să-i convingi cu atâta ardoare. Dar, dacă e cumva nevoie, ţine minte, există diferite moduri de a o face, şi dacă problema e de ordin financiar, în ziua de azi e ceva mai uşor să faci rost de el. Spre exemplu, în ţările nordice şcoala e gratis, iar în ţări precum Anglia, spre exemplu, îţi plăteşte statul studiile, iar tu le plăteşti după ce te angajezi. Dacă nu vrei să pleci din România, ei bine, taxele nu sunt imposibil de mari. Trebuie doar să te pregăteşti din greu, ca să ajungi la buget. Iar atunci, o mulţime de probleme s-au rezolvat.

 

Aşadar, dragul sau draga mea studentă, gândeşte-te bine ce vrei să faci. Şi o dată ce ai ajuns acolo, dă ce-i mai bun din tine. Demonstrează-ţi în primul rând ţie, că poţi să faci asta şi că merită, iar mai apoi părinţilor tăi, care se chinuie probabil puţin mai tare. Dar, dacă îţi place, nu o să simţi niciodată că munceşti, ci din contră.

 

Cu drag.

 

Sursa foto: utoledo.edu

Bianca Gângă

Content Writer la Campuscluj.ro şi mândră de asta. Blogger ocazional şi şoricel de bibliotecă. Rockoholic, coffeeholic, chocoholic, funholic şi pasăre de noapte.

Website arylequine.wordpress.com
articoleplatite.ro

Lasă un comentariu

banner IARNA 300x600

Recomandare

Fose septice la cel mai bun pret.

Mobilier Dormitor pentru bugetul tau.

Mergi la sigur cu Taxi Transfer London.

autonapoca.ro

Ultimele articole

Facebook

Acest site foloseste cookie-uri. Prin continuarea navigarii in site, acceptati modul in care folosim aceste informatii.
Detalii Ok Resping